Ideea de a scrie acest articol a apărut gândindu-mă la titulatura din trecut a conducătorilor neamului românesc.

Domnitor, titulatură pe care o aveau conducătorii Tarilor române înainte de Unire, ea deriva din semnificația cuvântului domn, adică prin mila Domnului. Deciziile domnitorilor erau sub forma: Io, Domn al – semnifica decizia celui dăruit de Dumnezeu. Pe scurt domnitorii noștri ar fi trebuit să fie dăruiți de Dumnezeu. Domnitorii se mai numeau: Mare voievod, voievozii fiind conducătorii locali.

Regele are ca și simbolistică – o titulatură politică iar împăratul o titulatură laică, religioasă. Am dat aceste definiții pentru a putea înțelege care a fost trecerea conducerii poporului român, de la domnitor – care erau dăruiți de Dumnezeu, la rege care erau numiți politic.

Și, atunci Unirea din 1859, a fost o tranziție extrem de subtilă spre conducerea politică: regii – și evident o dispariție a domnitorilor, titlu care nu a mai fost folosit niciodată de atunci – care ajunși la conducere nu au mai avut niciodată până acum acest atribut de a fi dăruiți de Dumnezeu.

Președinții, prin însăși etimologia cuvântului, sunt cei care ”stau” în frunte. Iată că omenirea, în marea ei majoritate a trecut în epoca modernă la o altă etapă, și anume de a fi condusă de liderii unor grupări, căci asta semnifică noțiunea de președinte.

A. I. Cuza, a făcut trecerea de la Principatele române la Statul român unitar, aceasta fiind de fapt cea mai mare realizare a acelei perioade, dar nu aș putea spune că și cea mai bună. Partea proastă o reprezintă că legătura dintre popor și conducătorul statului, s-a deteriorat, devenind inexistentă în acest moment, căci dacă domnitorul reprezenta darul pe care Dumnezeu îl dădea poporului, președintele este darul pe care o grupare o dă unui om pentru a-și juca mai bine cărțile. Prăpastia este evidentă și imposibil de acoperit, este o realitate atât de dură dar și extrem de puternică.

Din acest punct de vedere serbarea acestei zile este doar serbarea unității naționale, căci din punct de vedere al creșterii, dezvoltării și evoluției poporului român, ea reprezintă destrămarea spirituală, cel puțin momentană, a acestuia. Însăși harta acelui moment cu Ascendentul în semnul Racului, sugerează exact sensul acelui eveniment, de reîntregire a neamului. Prețul recâștigării unității spirituale, pierdute cu mult înainte de Cuza, fiind prin suferință, prin renunțare, prin încercarea de a ocoli cât se poate de mult, orice fel de program riguros, fiind cunoscut faptul că poporul român are abilitatea de a se eschiva de la orice fel de constrângere. Miza externă acestor aproximativ 160 de ani care au trecut a fost a ne fi folosite toate resursele naturale și intelectuale, de care noi oricum nu suntem prea conștienți și atașați căci întotdeauna le-am avut din abundență. Eu cred că abia după ce se va încheia ciclul uranian deschis în 1859, când v-a fi depășit gradul anaretic la care se afla atunci Uranus, 30 Taur, vom putea să avem o altă perspectivă despre valoarea noastră ca și popor, abia atunci fiecare va ști cum să apere și să gestioneze tot ce crește, există și reprezintă această nație a Dacilor, adică undeva în luna iunie 2025.

Până atunci, dar mai ales în acest an, vom avea mult de lucrat la a înțelege Adevărul, mai ales legat de noi, începând prin a ne impune condițiile de activitate, de muncă raportat la UE, la multinaționale, eliminând sistemele de exploatare intelectuală cât mai mult, mai ales prin a cere atât cât merităm, sau cât mai aproape de asta. Apoi avem de învățat din experiențele spirituale, lăsând credința să ne conducă pașii, credința personală cât și credința că suntem o forță extraordinară.

Manipulările externe vor fi la ordinea zilei în acest an, căci este o nevoie acută ca noi ca și nație să fim sub un control riguros și foarte exact. De aceea înainte de a judeca, de a acționa, sau decide este important să vedem adevărul din exterior, nu așa cum ne este el prezentat. Este important să descoperim minunată forță a pământului acestei țări, să ne bazăm pe roadele sale, deci să-l cultivăm, creștem și îngrijim, de aici ne vom dobândi o mare autonomie și putere. Apoi să ”smulgem” sau să îmblânzim punându-le sub controlul nostru, toate bălăriile, mai ales cele gen urzică, care ne ating, ne ustură, ne atacă. O dovadă de maximă abilitate este să folosim totul pentru a avea avantaje, pentru a ne apăra. Când spun asta îmi vine în minte povestea cu dragonul adormit care stă pe un morman de bogății, este important să trezim acest dragon, ca măcar ceea ce avem să fie păzit și împiedicată risipa.

Totul pare acum ca albia unui râu secat, acoperit cu pietre netede, ca lespezile unui mormânt, dar râurile nu seacă niciodată, ele dispar pentru moment pentru că își duc forța spre rădăcinile din jur care le folosesc energia. Stă în puterea fiecăruia să își canalizeze energia pentru ca râul frumos să revină la matcă și tot ceea ce facem să fie spre creșterea personală și dezvoltarea acestei țări bogate, atât de secată de iubire timp de atâția ani. Făcând fiecare dintre noi asta, în liniștea sufletului, vom deveni o forță invizibilă, deci greu de distrus, care va readuce bunăstarea și bucuria în acest neam și în această țară.

Pe scurt doar credința a ceea ce suntem ne poate scoate din prăpastia acestei perioade. Și aici îmi vine în minte o frumoasă poveste.

În 1960 eram diacon la mitropolia din Tesalonic şi am mers la o librărie religioasă ca să iau o carte: înăuntru l-am întâlnit pe părintele Leonida, predicătorul de atunci al Sfintei Mitropolii.

N-au trecut nici două minute şi a intrat o bătrânică, în jur de 75 de ani. A dat bună ziua, a luat binecuvântare de la părintele Leonida şi a cerut o Biblie. Părintele Leonida a întrebat-o:

– Ştii să citeşti, măicuţă?

– Nu, a răspuns bătrâna.

– O cumperi ca s-o faci cadou copiilor sau vreunui nepot?

– Nu, nu! a răspuns bătrâna.

– Atunci ce faci cu ea dacă nu ştii să citeşti? O pui la icoană?

– Nu, nu.

– Atunci?

– Părinte, o iau ca dimineaţa şi seara să stau în faţa icoanei lui Hristos cu candela aprinsă, s-o deschid la început şi să-i zic Domnului: „Hristoase al meu, eu nu ştiu carte, însă toate câte sunt scrise pe pagina aceasta să mi le pui întâi în inimă (şi a arătat locul inimii), apoi în minte (şi a arătat fruntea) şi să mă luminezi să spun cele scrise întâi copiilor şi nepoţilor mei, iar după aceea tuturor celor care însetează după cuvântul Tău.”

Puţin timp am rămas fără glas de uimire, apoi părintele Leonida a binecuvântat acel suflet fericit şi i-a dăruit un Nou Testament. Pr. Stefanos Anagnostopoulos