Când şi-a făcut lumea începătură întâi şi-ntâi era un fel de pâclă cum ar fi nişte nouri scămoşi umblând aiurea şi fără de nici un rost. Şi dacă umblau aşa peste necuprins, din pâcla aceea s-a ales de la o vreme un smoc de scamă, iar scama s-a moşmondit şi s-a ghibusât într-atâta încât până la urmă s-a ştimuit ca un fel de ou năzdrăvan – mâţâţăl şi moale şi neisprăvit şi de tot netrebnic pentru că cine ce-avea să-şi facă zăbavă cu el?
Da rostogolindu-se aşa molcom pe unde vrei şi pe unde nu vrei, creşte şi creşte şi de ce creşte dă încă şi mai năstruşnice otrocoale prin aburul lumii câlţos. Şi năzbâtia asta nu numai că se îndeasă şi creşte, da se şi înfierbântă şi buf!, crapă surd, iar din găuacea lui plină de mâzgă ţâşnesc zăpăcite de-atâta tehuială nişte bâzdâgănii fără de chip şi fără de noimă.
Şi cum ţâşnesc, cum prind a vorbi:
– Fraţilor – zice un boţ de fum ghemuit bicisnic la subsuoara unui şpârc de flăcăruie – bine-ar fi să ne botezăm înainte de toate spre a nu ne stingheri unul pe altul nici în nume şi nici în cele ce avem de făcut.
– Aşa, drăgălaşule – zice un alt glas subţirel, înghiontindu-i cu năduf – nici n-ai prins chip întreg şi te şi repezi să ne faci legi!
– Aracan de mine şi de noi! – boscorodeşte somnoros altul. Nu ştim nici care şi cine suntem, nici unde am ajuns, nici nu ne vedem acătărea ş-am şi început a ne ciondăni…
– Un capăt tot trebuie făcut – gâlgâie încă unul – că altfel s-alege nemica de noi şi degeaba am mai venit pe lume…
– Iaca vorbă înţeleaptă – face al cincilea glas. Hai ş-om porni în lume care cum ne taie hânsa a ne căpătui cu vrun meşteşug şi peste un an ne-om întoarce în răscrucea asta de vreme să ne cântărim rostul.
Zis şi făcut. Se-mprăştie în lume şi peste un an – da anul acela socot că poate să fi fost ş-un veac de veacuri, cine ştie câte întunerice de ani!? – vin îndărăpt la locul de întâlnire.
Da nu mai erau cum s-au dus. De unde? Aveau chip, făptură, straie care mai de care mai frumoase şi mai cu samă cunoşteau câte şi mai câte meşteşuguri. Aşa unul ştia să crească peştii, să unde ogoarele şi să spele noroaiele; altul putea să hrănească iarba şi să crească poame; altul învăţase să doboare copacii şi să ţie păsările în zbor; altul să fugărească frigul şi îngheţul şi să topească stâncile, iar cel mai chipeş avea puterea să vadă tot ce se poate ascunde în întuneric şi tot ce se aude dintr-o nemărginire într-alta.
– Bun – şi-au zis cei cinci fraţi ieşiţi din acelaşi ghioc, după ce şed ei şi povestesc, fiecare, ce şi cum a slujit el prin lume. Să mergem iarăşi la rosul nostru şi peste alt an să ne întâlnim de iznov în acelaşi loc. Şi de va fi vrunul care să-l afle pe Cel Tată ce ne-a învieţuit, să-i cheme şi pe ceilalţi, că altfel degeaba truda noastră şi de-a fi, şi de-a munci, că fără Tatăl nemica nu este.
Şi de-atunci se zice că, la clipa când fraţii îşi vor afla Tatăl, Dumnezeu va coborî în lumea noastră albă să-şi strângă la chiept ficiorii.

(legendă populară auzită în Ţara de Sus la o clacă, acum mulţi ani)